23 septembrie 2010. A trecut ceva timp.
Si pentru ca e o perioda la fel de anosta ca si cea de anul trecut, ma gandesc din nou la tine. Cati ani au trecut? Doi, trei sau patru. Cred ca trei. Mirosul parfumului tau inca il am pe o esarfa. Nu am spalat-o nici acum. Maine as spune ca e prostesc ce scriu acum. Azi chiar o simt.
Ma loveste un vers ciudat de la un manelist. De fapt cred ca si el a luat-o de la cineva care simtea ceva ce simt si eu acum. E ceva legat de cineva pe care desi il simti nu il mai ai. Ciudat. E ciudat sa simti pe cineva pe care nu il vezi. Ma face sa ma gandesc la Supernatural.
Am fost pe la ea de Craciun. Nu duce lipsa de oaspeti. Casa ei era la fel de curata ca si ultima data cand am mers pe la ea, undeva prin vara. Totusi, nu am avut ce sa ii zic. In timp ce conduceam spre ea, imi faceam zeci de ganduri pe care sa i le zic. Voiam sa ii povestesc despre fetele care au mai trecut prin viata mea. Am impresia ca ii place sa ii povestesc asta. La un moment dat, ne despartisem vreo doua saptamani. Cand ne-am reintalnit, povesteam despre persoanele cu care iesisem in timpul asta si radeam. Parca incercam sa ne intrecem in grandomania erosului. Evident ca amandoi minteam sau exageram. Cert e ca ne impacasem si ca ciuda pe care o simteam cand auzeam povestirile ei senzuale ma faceau sa o vreau mai mult. Acum e randul meu sa o fac, sa ii povestesc. Si totusi, nimic nu s-a schimbat. Tot eu o vreau. Ea s-a impacat cu asta. Sau poate nu.
Aveam o discutie cu o persoana zilele trecute despre iubire. Incercam sa ii explic de ce eu nu mai cred nimic din cele cinci cuvinte care difinesc un sentiment pe care, parerea mea, il poti simti cand vezi doua femei. Una e mama. Cealalta a trecut. Incerc sa spun cuvantul asta mai des cu speranta ca nu voi mai simtit nimic cand il spun. Cert e ca uneori merge. In zilele anoste, nu prea. Totusi, ma straduiesc.
Au trecut trei ani. Nimic nu s-a schimbat. Sau poate faptul ca in incercarea mea de a estompa amintirea ei, scot uneori la iveala un sentiment de slabiciune. Cert e ca azi a fost una din zilele alea.
De la ea stiu cuvintele astea. Te pup si te iubesc!
miercuri, 15 februarie 2012
joi, 23 septembrie 2010
Ion
Ati vazut vreodata un tigan sa munceasca intr-o florarie? Dar unul care sa citeasca "Ion" si sa lucreze intr-o florarie? Eu da. Ce e mai ciudat e ca parea extrem de interesat de lectura.
Oare le-am vazut pe toate?
Oare le-am vazut pe toate?
miercuri, 15 septembrie 2010
Patrunjel
Ce sa zic, a fost frumos in vacanta pe care am avut-o in Poiana. Am cunoscut oameni valabili si mi-am facut prieteni mai repede decat acasa. Concluzia? Am pocnit-o!
Totusi nu despre asta vreau sa scriu azi. Mi s-a intamplat o chestie acum jumatate de ora atat de traci-comica incat nu am cum sa nu o povestesc. Taica-meu isi facea siesta zilnica cand mi s-a facut dor de o tigara. Fac una si ies in curte. Pentru ca imi era lene, am preferat sa stau in dosul casei. Precizez ca taicameu nu stie ca fumez. Asa ca am aprins-o cu jale si am inceput sa fumez. Toate bune si frumoase, termin tigara, o arunc si cand ma intorc era sa dau cu capul de prejungirea hotei din afara casei. Ma feresc dar imi ramane un sentiment de dejavu. Intru in casa si inainte sa o tai in camera merg pana la bucatarie pentru a bea ceva. Cand ajung acolo sa inebunesc. Mirosea peste tot a fum. Ma enervez si ma uit exact spre hota. Mintea m-a dus atunci exact la momentul cand fumam si ma uitam la hota. Era evident, tot fumul a intrat in casa. Ma trezesc eu din trip si incep sa iau un prosop si un spay de casa. Fac operatiunile necesare iar dupa 5 minute parca era mai bine. Plec din bucatarie si dau nas in nas cu taica-meu. Ciudat, ultima data il auzeam sforaind. S-o fi trezit de la zgomotul spray-ului?
In fine, il salut si fug spre camera. [Inca ma durea capul.] Ajung victorios in camera si ma bag la un facebook. Cand deodata intra taica-meu in camera si ma intraba daca am mancat patrunjel. Eu mirat, am negat serios. Dar in acelasi timp il si intreb de ce crede asta. El imi raspunde: "Ciudat, era un moros de patrunjel in bucatarie."
Iarasi delirez...
Totusi nu despre asta vreau sa scriu azi. Mi s-a intamplat o chestie acum jumatate de ora atat de traci-comica incat nu am cum sa nu o povestesc. Taica-meu isi facea siesta zilnica cand mi s-a facut dor de o tigara. Fac una si ies in curte. Pentru ca imi era lene, am preferat sa stau in dosul casei. Precizez ca taicameu nu stie ca fumez. Asa ca am aprins-o cu jale si am inceput sa fumez. Toate bune si frumoase, termin tigara, o arunc si cand ma intorc era sa dau cu capul de prejungirea hotei din afara casei. Ma feresc dar imi ramane un sentiment de dejavu. Intru in casa si inainte sa o tai in camera merg pana la bucatarie pentru a bea ceva. Cand ajung acolo sa inebunesc. Mirosea peste tot a fum. Ma enervez si ma uit exact spre hota. Mintea m-a dus atunci exact la momentul cand fumam si ma uitam la hota. Era evident, tot fumul a intrat in casa. Ma trezesc eu din trip si incep sa iau un prosop si un spay de casa. Fac operatiunile necesare iar dupa 5 minute parca era mai bine. Plec din bucatarie si dau nas in nas cu taica-meu. Ciudat, ultima data il auzeam sforaind. S-o fi trezit de la zgomotul spray-ului?
In fine, il salut si fug spre camera. [Inca ma durea capul.] Ajung victorios in camera si ma bag la un facebook. Cand deodata intra taica-meu in camera si ma intraba daca am mancat patrunjel. Eu mirat, am negat serios. Dar in acelasi timp il si intreb de ce crede asta. El imi raspunde: "Ciudat, era un moros de patrunjel in bucatarie."
Iarasi delirez...
marți, 7 septembrie 2010
Concediul e un lucru necesar!
Am terminat si licenta, am terminat si facultatea, am terminat si cu sezonul nuntilor. Am avut nevoie de o vacanta care pana acum nu am avut-o si acum am primit-o. Nu zic unde sunt, dar Poaiana Brasov e extraordinara!
O saptamana de exploatat!
PS:pozele mai tarziu.
O saptamana de exploatat!
PS:pozele mai tarziu.
miercuri, 21 iulie 2010
Carpe diem!
Un nou look, acelasi tempo.
De ce Carpe Diem? Pentru ca mi-a placut echipamentul lui Ford din Torque.
De ce Carpe Diem? Pentru ca mi-a placut echipamentul lui Ford din Torque.
marți, 20 iulie 2010
duminică, 18 iulie 2010
Emotiv vs Impulsiv
Eram ieri la o vorba cu prietenii. Mi-era cam rau, asa ca preferam sa ascult, nu sa vorbesc. De la un subiect la altul, am remarcat ca sunt persoane emotive si persoane impulsive. Am mai remarcat ca cei impulsivi au caracterul de lider, ceilalti nu. Din nou, liderii sunt cam prostuti in gesturi, afirmatii sau comportament, pe cand emotivii sunt mai calmi, gandesc altfel problema, prefera sa nu iasa in evidenta prea mult.
Emotivii sunt luati de cele mai multe ori in ras, sunt pusi in situatii extreme, pusi la incercare. Din experienta, am observat ca, pe langa cei impulsivi, emotivii au o maniera mai eleganta de a iesi din o situatie, nu si cei impulsivi care cand se vad inghesuiti incep sa-si bage pula.
Un foarte important factor care face diferenta intre oameni este, ciudat dar adevarat, zodia in care te nasti. Cu toate ca sunt si exceptii, cei mai multi oameni dintr-o zodie se aseamana izbitor intre ei. Exceptiile sunt persoanele care se autoeduca, care citesc mult, care se dezvolta personal. Totusi, la un moment dat toti isi dau arama pe fata.
Exemplele ar putea continua, insa cred ca s-a inteles ideea postului. De ce scriu textul asta? Pentru ca, intr-o mai mare sau mai mica masura, ma regasesc si eu printre cei emotivi nativi. Stiu ca e greu de recunoscut pentru unii sau altii, insa emotivitatea sta la baza bunului simt. Nu vreau sa jignesc, pentru cei care se prind, dar faptul ca racul face un pas inainte si doi inapoi nu e chiar in zadar.
PS: oare numai mie nu mi se pare cool sa-ti bati nevasta si sa-ti iei la misto prietenii?
Emotivii sunt luati de cele mai multe ori in ras, sunt pusi in situatii extreme, pusi la incercare. Din experienta, am observat ca, pe langa cei impulsivi, emotivii au o maniera mai eleganta de a iesi din o situatie, nu si cei impulsivi care cand se vad inghesuiti incep sa-si bage pula.
Un foarte important factor care face diferenta intre oameni este, ciudat dar adevarat, zodia in care te nasti. Cu toate ca sunt si exceptii, cei mai multi oameni dintr-o zodie se aseamana izbitor intre ei. Exceptiile sunt persoanele care se autoeduca, care citesc mult, care se dezvolta personal. Totusi, la un moment dat toti isi dau arama pe fata.
Exemplele ar putea continua, insa cred ca s-a inteles ideea postului. De ce scriu textul asta? Pentru ca, intr-o mai mare sau mai mica masura, ma regasesc si eu printre cei emotivi nativi. Stiu ca e greu de recunoscut pentru unii sau altii, insa emotivitatea sta la baza bunului simt. Nu vreau sa jignesc, pentru cei care se prind, dar faptul ca racul face un pas inainte si doi inapoi nu e chiar in zadar.
PS: oare numai mie nu mi se pare cool sa-ti bati nevasta si sa-ti iei la misto prietenii?
sâmbătă, 17 iulie 2010
Un fleac!
Nu pot zice ca a fost exact ca la BAC, dar nici te speriat nu a fost. O luna si un pic au durat chinurile licentei. Cu ocazia asta am vizitat si eu lacasuri necunoscute multor studenti, precum Biblioteca Central Universitara (BCU), Casa Asachi, unde isi au resedinta marii lingvisti romani, am fost mai des si pe la Universitate. Nu ca mi-a fost nefolositor, dar as fi trait si fara sa vizitez locurile astea.
Tragem aer in piept, nu uitam prin ce am trecut si spunem cu toata raspunderea, despre licenta, evident: Un fleac, am ciuruit-o! Acum astept cu nerabdare sa vad ce loc de munca imi va oferi Romanica noatra draga.
Cinste si rabdare, doua virtuti necesare oricarui roman.
Va salut!
Tragem aer in piept, nu uitam prin ce am trecut si spunem cu toata raspunderea, despre licenta, evident: Un fleac, am ciuruit-o! Acum astept cu nerabdare sa vad ce loc de munca imi va oferi Romanica noatra draga.
Cinste si rabdare, doua virtuti necesare oricarui roman.
Va salut!
marți, 6 iulie 2010
Linia care trebuie trasa
Incep sa ma gandesc ca trebuie sa trag linie. (A nu se gandi nimeni la prostii!) Au trecut anii de facultate, au trecut ptrecerile studentesti, au trecut serile in care practic adormeam prin parcuri cu prietenii, noptile lungi de mai, iunie, octombrie si un pic din noiembrie. Mai am un pic din licenta pe care o voi sustine peste cateva zile. Mi-a fost frica de un posibil esec, dar acum nu imi mai este. Cine nu mai ia licenta in ziua de azi?
Am inceput anul 1 la camin, am terminat anul 3 tot la camin. Am avut momente cand aveam prea multi bani si momente cand mancam acelasi fel de mancare in fiecare zi, prieteni buni si marlani convinsi, colegi okay si fete mai baieti decat baietii. I-am avut pe toti. Dar acum vine partea grea. Se cheama schimbare, evolutie sau un nou inceput. Se cheama responsabilitate, un job care sa-mi dea de mancare si sa-mi plateasca chiria, poate o persoana care sa ma mai tina un pic in casa. Nu stiu daca am nevoie neaparata de toate astea, dar vreau toate astea. De ce? Pentru ca linia aia de care vorbeam trebuie trasa. Pentru ca desi nu pare, ma gandesc un pic dupa sfarsitul lumii din 2012, cu o cariera si poate o familie. Apostrofand replica lui Method Man dintr-un film: "Man, do you know what you sound like? What, a bitch? No, a man!"
M-am obisnuit sa nu mai scriu pe blog, iar daca scriu, scriu texte scurte si de moment. Nu mai citesc bloguri, nu mai citesc carti, mai rau, nu mai citesc ziare. Partea tehnologica m-a cuprins si nu cred ca ma insel daca spun ca ne-a cuprins pe toti. Stau de multe ori seara si vreau sa citesc ceva si nu pot. Prefer sa stau la pc, cu toate ca nu am net, sa revad filme, sa ascult muzica. Cine intocmea lista de lucruri care dau dependenta fizica ar trebui sa o revada.
Si acum ma intreb, am nevoie de un nou inceput? Pentru a incheia pe un ton comic, raspunsul este dupa linia pe care o voi trage.
Am inceput anul 1 la camin, am terminat anul 3 tot la camin. Am avut momente cand aveam prea multi bani si momente cand mancam acelasi fel de mancare in fiecare zi, prieteni buni si marlani convinsi, colegi okay si fete mai baieti decat baietii. I-am avut pe toti. Dar acum vine partea grea. Se cheama schimbare, evolutie sau un nou inceput. Se cheama responsabilitate, un job care sa-mi dea de mancare si sa-mi plateasca chiria, poate o persoana care sa ma mai tina un pic in casa. Nu stiu daca am nevoie neaparata de toate astea, dar vreau toate astea. De ce? Pentru ca linia aia de care vorbeam trebuie trasa. Pentru ca desi nu pare, ma gandesc un pic dupa sfarsitul lumii din 2012, cu o cariera si poate o familie. Apostrofand replica lui Method Man dintr-un film: "Man, do you know what you sound like? What, a bitch? No, a man!"
M-am obisnuit sa nu mai scriu pe blog, iar daca scriu, scriu texte scurte si de moment. Nu mai citesc bloguri, nu mai citesc carti, mai rau, nu mai citesc ziare. Partea tehnologica m-a cuprins si nu cred ca ma insel daca spun ca ne-a cuprins pe toti. Stau de multe ori seara si vreau sa citesc ceva si nu pot. Prefer sa stau la pc, cu toate ca nu am net, sa revad filme, sa ascult muzica. Cine intocmea lista de lucruri care dau dependenta fizica ar trebui sa o revada.
Si acum ma intreb, am nevoie de un nou inceput? Pentru a incheia pe un ton comic, raspunsul este dupa linia pe care o voi trage.
vineri, 2 iulie 2010
La multi ani mai Benchea
A mai trecut inca un 2 iulie. Am facut 22 de ani, nu ma simt deloc mai batran, doar putin mai obosit. Iar nu am dormit bine astanoapte.
M-am trezit fara sa stiu ca azi e ziua mea. Am primit un sms pe la 7 dimineata. Am injurat printre dinti, am deschis mesaju si am vazut. Mi-am amintit. E ziua mea. Si ce? Asta nu ar trebuit sa fie un motiv de bucurie, in conditiile in care de ziua mea sunt singur in Iasi, stau singur intr-o camera de camin din Tudor pe naspa, nu am un ban in buzunar, nu am mancat nimic azi, stau si scriu la BCU la licenta, nimeni din familia mea nu m-a sunat sa imi zica La multi ani! Uite cate motive de bucurie am. Imi vine sa decartez.
Cu toate astea, simt o caldura in suflet. O caldura ca aceea cand simti ca nu esti singur pe lumea asta. Intru pe Facebook si ce vad? 30 de persoane m-au felicitat, 30 de persoane s-au gandit la mine, cu toate ca nu stiau ei de ziua mea, Facebook-ul stia. Mai e categoria cealalta de persoane care chiar si-au amintit de ziua asta. De ei nu voi vorbi azi, stiu ei ca ii apreciez.
Atat. La multi ani, Benchea!
M-am trezit fara sa stiu ca azi e ziua mea. Am primit un sms pe la 7 dimineata. Am injurat printre dinti, am deschis mesaju si am vazut. Mi-am amintit. E ziua mea. Si ce? Asta nu ar trebuit sa fie un motiv de bucurie, in conditiile in care de ziua mea sunt singur in Iasi, stau singur intr-o camera de camin din Tudor pe naspa, nu am un ban in buzunar, nu am mancat nimic azi, stau si scriu la BCU la licenta, nimeni din familia mea nu m-a sunat sa imi zica La multi ani! Uite cate motive de bucurie am. Imi vine sa decartez.
Cu toate astea, simt o caldura in suflet. O caldura ca aceea cand simti ca nu esti singur pe lumea asta. Intru pe Facebook si ce vad? 30 de persoane m-au felicitat, 30 de persoane s-au gandit la mine, cu toate ca nu stiau ei de ziua mea, Facebook-ul stia. Mai e categoria cealalta de persoane care chiar si-au amintit de ziua asta. De ei nu voi vorbi azi, stiu ei ca ii apreciez.
Atat. La multi ani, Benchea!
joi, 1 iulie 2010
No time for jokes
Jale mare cu licenta asta. Azi tocmai a inceput numaratoarea inversa, de la 10 evident. Am terminat-o? Dilematica intrebarea. O sa o termin? Retorica intrebarea. Alte intrebari nu mai am. Revin cand o sa pot. Salut
marți, 8 iunie 2010
Poveste fara sfarsit
Fumez o tigara si incep sa scriu. A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris asa cum scriam. Am licenta, examene, proiecte, belele, nu si bani indeajuns. Totusi, nu despre asta vreau sa scriu. Nu voi scrie nici despre faptul ca mai am o luna si un pic si ma intorc in Roman, cred. Urmeaza un master, in caz ca iau licenta, pe care il voi face tot la 87 km de Iasi. Nu o sa scriu nici despre experimentele de la facultatea de jurnalism, cu toate ca ar cam trebui. Astazi vreau sa zic o poveste.
Un pusti a avut o idila. Acum mult timp, o fata ii intrase in viata. Cunoscuse alti oameni, alte personalitati, alte vicii. Nu ii pasa, ii placea. Fata se numea Ana, o Ana ca a lui Chirila, doar putin mai evoluata. Avea o personalitate complexa, se evidentia printre multe altele, avea ceva al ei. Nu parul o facea speciala, nici macar ochii, ci firea ei rebela. O fire rebela care disparea atunci cand o atungeai usor pe spate. Rasuflarea ei era una cristalina, rece ca gheata si fierbinte ca o zi in Vama in acelasi timp. Cu toate ca avea si multe capricii, lui ii placea. Din primele secunde cand a vazut-o, s-a indragostit de ea. Posibil sa fi fost prima lui iubire, posibil sa se fi inselat, insa cert era ca atunci cand vorbea cu ea ritmul inimii ii crestea.
Nu a mers din prima, insa au inceput sa vorbeasca. Vorbeau aproape in fiecare zi, in fiecare zi se certau sau se tachinau. Cu toate astea, cand se intalneau parca se iubeau din priviri, chiar daca nici nu-si vorbeau uneori. Toate asta pana intr-o zi cand pustiul a decis sa schimbe foaia. A inceput el sa fie indiferent, sa nu vorbeasca, sa nu mai sune, sa incerce sa uite. Nu a uitat-o, iar cand s-au intalnit, dupa cateva momente de sovaiala, s-au sarutat cum nu s-a sarutat nimeni pe Pamant in clipa aceea. A fost o seara perfecta. Fara detalii nesemnificative, au avut un week-end minunat. S-au iubit, s-au plimbat, s-au tinut de mana, au ras, au povestit, s-au simtit bine. The end.
Ca toate povestile secolului 21, era imposibil ca finalul sa fie acela. Finalul nu a fost prea fericit, cel putin pentru pusti. Adevarul e ca a suferit, s-a enervat, a plecat, a uitat, nu a mai iubit. Totusi, se consola cu faptul ca viitorul este incert. Era o alta poveste fara sfarsit.
Un pusti a avut o idila. Acum mult timp, o fata ii intrase in viata. Cunoscuse alti oameni, alte personalitati, alte vicii. Nu ii pasa, ii placea. Fata se numea Ana, o Ana ca a lui Chirila, doar putin mai evoluata. Avea o personalitate complexa, se evidentia printre multe altele, avea ceva al ei. Nu parul o facea speciala, nici macar ochii, ci firea ei rebela. O fire rebela care disparea atunci cand o atungeai usor pe spate. Rasuflarea ei era una cristalina, rece ca gheata si fierbinte ca o zi in Vama in acelasi timp. Cu toate ca avea si multe capricii, lui ii placea. Din primele secunde cand a vazut-o, s-a indragostit de ea. Posibil sa fi fost prima lui iubire, posibil sa se fi inselat, insa cert era ca atunci cand vorbea cu ea ritmul inimii ii crestea.
Nu a mers din prima, insa au inceput sa vorbeasca. Vorbeau aproape in fiecare zi, in fiecare zi se certau sau se tachinau. Cu toate astea, cand se intalneau parca se iubeau din priviri, chiar daca nici nu-si vorbeau uneori. Toate asta pana intr-o zi cand pustiul a decis sa schimbe foaia. A inceput el sa fie indiferent, sa nu vorbeasca, sa nu mai sune, sa incerce sa uite. Nu a uitat-o, iar cand s-au intalnit, dupa cateva momente de sovaiala, s-au sarutat cum nu s-a sarutat nimeni pe Pamant in clipa aceea. A fost o seara perfecta. Fara detalii nesemnificative, au avut un week-end minunat. S-au iubit, s-au plimbat, s-au tinut de mana, au ras, au povestit, s-au simtit bine. The end.
Ca toate povestile secolului 21, era imposibil ca finalul sa fie acela. Finalul nu a fost prea fericit, cel putin pentru pusti. Adevarul e ca a suferit, s-a enervat, a plecat, a uitat, nu a mai iubit. Totusi, se consola cu faptul ca viitorul este incert. Era o alta poveste fara sfarsit.
vineri, 14 mai 2010
Dati un ban pentru Guvern. Programul Ultima Spaga
O informatie gasita pe un blog al unei prietene de la Bucuresti. Pentru ca eu sunt in Iasi, adresez indemnul celor de aici. Astept cu interes rezultatul.
"Îi invităm pe toţi cetăţenii liberi ai ţării acesteia ca VINERI 28 MAI 2010 ora 18.00 să depună o monedă de 10 bani pe trotuarul din faţa clădirii Guvernului României şi a Prefecturilor judeţene.
PROGRAMUL ULTIMA SPAGA"
PS: pentru cei care nu stiu, Prefectura Iasi se afla la Casa Patrata care e vis a vis de Moldova Mall. Ne vedem acolo!
miercuri, 12 mai 2010
Nimiciti-i pe toti!
Uite ca au ajuns si pensionarii in strada. Nu am scris nimic despre celelate zeci de proteste pentru ca nu stiu cat de legitime au fost ele. Totusi, daca si pensionarii au ajuns sa se "bata" cu jandarmii, inseamna ca sunt ceva probleme. Dar cine sa-i inteleaga.
Vesnicul motiv da la toti batai de cap. Nu sunt bani pentru pensii, pentru salarii, pentru bugetari, mai nou si pentru studenti. Nu sunt bani pentru nimic in tara asta, cu exceptia Guvernului. Ei au ramas cu aceleasi masini de protocol, cu acelasi salar, cu aceleasi sporuri, aceeasi ipocrizie si incapacitate de a conduce.
De ce nu sunt bani? Intrebarea este de fapt de ce nu ii mai crede lumea? Masurile anticriza au fost prost gandite sau neaplicate, banii s-au dus pe promisiuni electorale si campanie iar visele oamenilor, in special ale tinerilor s-au naruit sub o conducere portocalie. Si acum vine intrebarea cea din urma: si noi ce facem? Tinerii care termina o facultate, care au dreptul sa munceasca, sa poata sa isi intemeieze o familie. O sa-si vada vreodata parintii mei nepotii? O sa pot sa am o familie?
Raspunsurile as vrea sa le dau tot acum, insa nu imi e permis. Nesiguranta zilei de maine ma limiteaza. Poate fi revolutia o posibila rezolvare a problemelor? Eu sper ca nu, insa nu as da inapoi.
Vesnicul motiv da la toti batai de cap. Nu sunt bani pentru pensii, pentru salarii, pentru bugetari, mai nou si pentru studenti. Nu sunt bani pentru nimic in tara asta, cu exceptia Guvernului. Ei au ramas cu aceleasi masini de protocol, cu acelasi salar, cu aceleasi sporuri, aceeasi ipocrizie si incapacitate de a conduce.
De ce nu sunt bani? Intrebarea este de fapt de ce nu ii mai crede lumea? Masurile anticriza au fost prost gandite sau neaplicate, banii s-au dus pe promisiuni electorale si campanie iar visele oamenilor, in special ale tinerilor s-au naruit sub o conducere portocalie. Si acum vine intrebarea cea din urma: si noi ce facem? Tinerii care termina o facultate, care au dreptul sa munceasca, sa poata sa isi intemeieze o familie. O sa-si vada vreodata parintii mei nepotii? O sa pot sa am o familie?
Raspunsurile as vrea sa le dau tot acum, insa nu imi e permis. Nesiguranta zilei de maine ma limiteaza. Poate fi revolutia o posibila rezolvare a problemelor? Eu sper ca nu, insa nu as da inapoi.
BFF
De la ce vine? De la cunoscuta sintagma a americanilor, Best friends forever. Cu totii stim ce inseamna acest lucru, dar oare cu totii stim ce inseamna acest lucru? Eu abia duminca mi-am dat seama ca de fapt BFF inseamna Be Fuckin Fool, pentru ca BFF nu exista cu adevarat.
Pentru cei care stiu povestea, da, mi-am recuperat aparatul foto si ceasul, insa a ramas gustul amar. Acum imi dau seama de ce numai americanii folosesc sintagma BFF. Romanii inca nu au inteles inca ce inseamna.
Pentru cei care stiu povestea, da, mi-am recuperat aparatul foto si ceasul, insa a ramas gustul amar. Acum imi dau seama de ce numai americanii folosesc sintagma BFF. Romanii inca nu au inteles inca ce inseamna.
vineri, 7 mai 2010
Pentru ca Traby poate
De multe ori imi pare rau ca nu am facut unele lucruri. Totusi, ma bucur ca le-au facut unii prieteni de-ai mei. Watch this!
marți, 4 mai 2010
Mediocritatea nu e un stil de viata!
Cel putin nu unul destept.
Incepe sa ma enerveze drumul din Alexandru pana la Rapa Galbena. De ce? Datorita multitudinii de tipologii de persoane "non grata" cu care ma intalnesc. Mai intalnesc si oameni cumsecade, insa ei sunt cei care nu ies in evidenta. In schimb, ies alte zeci de caractere care, parerea mea, ar trebuit sa stea acasa ori sa inceapa sa studieze niste "almanahe", vorba unui alt super star al gramaticii romanesti.
Haideti sa va zic mai multe de aceste tipologii, daca tot nu am mai scris de ceva vreme. Ies din bloc si ce vad? In gangul dintre bloc si parc rromi care joaca "gropita", un joc extraordinar de ordinar, parerea mea. In plus, evident ca persoanejele multicolore se mai dau si in spectacol, aclamand persoanele cu mai mult bun gust decat ei. Trec de ei fara sa ii bag in seama, insa intr-o zi cred ca o sa pocnesc unul din ei.
In parc oameni normali, draguti, indiferenti de cele mai multe ori. Ajung in colt la semafor si ce vad? O multime de "negustori" de flori, care mai de care mai nesimtiti. Intr-o zi a trebuit sa ocolesc cativa metri drumul absolut normal pentru ca aveau ei clienti si ii deranjam daca mergeam normal. Hmmm, am tacut ca asa ma indeamna un profesor care imi preda diplomatie. Pana cand insa trebuie sa tolerez mediocritatea asta imputita?
Trec si de ei si ajung la pasarela. Pam pam, aici e jalea, mai ales acum. Pe parcursul pasarelei vad in fiecare zi din ce in ce mai multi cersetori. Unii dorm, altii cersesc, altii doar stau si se uita. Nota: pasarela are doi metri latime. Azi m-am enervat si am facut un gest urat insa necesar: la insistenta unuia de a-i da bani, i-am dat cu ziarul din dotare peste mana unde avea mai multe monede. Din pacate pentru el, i-au cazut toate printre scandurile pasarelei, sub pasarela, la o distanta de 20 metri, zic eu. Un rau de neiertat. Ei, m-o bate Dumnezeu, ca ei nu au sanse:)
Trec de pasarela si ajung la gara. Aici nu mai zic nimic pentru ca se subintelege ce diversitate de oameni sunt acolo. Ajung pe strada Garii, dupa ce trec cu greu de semafor. Si pe strada asta sunt oameni diferiti. Unii scuipa, altii arunca pe jos, altii te abordeaza din nou sa iti ceara bani, altii ti-i fura. In putine cuvinte, no comment!
Si acum ma intreb de ce mai stau in Iasi? Orasul natal nu imi oferea toate aceste experiente, cel putin nu toate intr-un interval de 10 minute, cat fac de acasa pana la Rapa Galbena. Raspunsul il aflu imediat: nu am terminat facultatea si nici nu ma pot muta, cel putin nu acum. Presimt ca o sa o fac curand.
Din nou un text plin de frustrari, plin de mediocritate, plin de lume imbacsita de incultura si lipsa de bun simt. Cineva mi-a zis: mediocritatea e un stil de viata la romani". Eu zic ca nu e, si imi mentin afirmatia.
PS: am trecut azi pe langa o fata care a aruncat o hartie destul de mare chiar in fata mea. M-am intors si i-am zis: vezi ca sunt tomberoane! Ce mi-a raspuns? "Si ce daca?"
Ma doare mintea sa continui textul. Revin cu restul drumului pana la Universitate in postul viitor. Va salut!
Incepe sa ma enerveze drumul din Alexandru pana la Rapa Galbena. De ce? Datorita multitudinii de tipologii de persoane "non grata" cu care ma intalnesc. Mai intalnesc si oameni cumsecade, insa ei sunt cei care nu ies in evidenta. In schimb, ies alte zeci de caractere care, parerea mea, ar trebuit sa stea acasa ori sa inceapa sa studieze niste "almanahe", vorba unui alt super star al gramaticii romanesti.
Haideti sa va zic mai multe de aceste tipologii, daca tot nu am mai scris de ceva vreme. Ies din bloc si ce vad? In gangul dintre bloc si parc rromi care joaca "gropita", un joc extraordinar de ordinar, parerea mea. In plus, evident ca persoanejele multicolore se mai dau si in spectacol, aclamand persoanele cu mai mult bun gust decat ei. Trec de ei fara sa ii bag in seama, insa intr-o zi cred ca o sa pocnesc unul din ei.
In parc oameni normali, draguti, indiferenti de cele mai multe ori. Ajung in colt la semafor si ce vad? O multime de "negustori" de flori, care mai de care mai nesimtiti. Intr-o zi a trebuit sa ocolesc cativa metri drumul absolut normal pentru ca aveau ei clienti si ii deranjam daca mergeam normal. Hmmm, am tacut ca asa ma indeamna un profesor care imi preda diplomatie. Pana cand insa trebuie sa tolerez mediocritatea asta imputita?
Trec si de ei si ajung la pasarela. Pam pam, aici e jalea, mai ales acum. Pe parcursul pasarelei vad in fiecare zi din ce in ce mai multi cersetori. Unii dorm, altii cersesc, altii doar stau si se uita. Nota: pasarela are doi metri latime. Azi m-am enervat si am facut un gest urat insa necesar: la insistenta unuia de a-i da bani, i-am dat cu ziarul din dotare peste mana unde avea mai multe monede. Din pacate pentru el, i-au cazut toate printre scandurile pasarelei, sub pasarela, la o distanta de 20 metri, zic eu. Un rau de neiertat. Ei, m-o bate Dumnezeu, ca ei nu au sanse:)
Trec de pasarela si ajung la gara. Aici nu mai zic nimic pentru ca se subintelege ce diversitate de oameni sunt acolo. Ajung pe strada Garii, dupa ce trec cu greu de semafor. Si pe strada asta sunt oameni diferiti. Unii scuipa, altii arunca pe jos, altii te abordeaza din nou sa iti ceara bani, altii ti-i fura. In putine cuvinte, no comment!
Si acum ma intreb de ce mai stau in Iasi? Orasul natal nu imi oferea toate aceste experiente, cel putin nu toate intr-un interval de 10 minute, cat fac de acasa pana la Rapa Galbena. Raspunsul il aflu imediat: nu am terminat facultatea si nici nu ma pot muta, cel putin nu acum. Presimt ca o sa o fac curand.
Din nou un text plin de frustrari, plin de mediocritate, plin de lume imbacsita de incultura si lipsa de bun simt. Cineva mi-a zis: mediocritatea e un stil de viata la romani". Eu zic ca nu e, si imi mentin afirmatia.
PS: am trecut azi pe langa o fata care a aruncat o hartie destul de mare chiar in fata mea. M-am intors si i-am zis: vezi ca sunt tomberoane! Ce mi-a raspuns? "Si ce daca?"
Ma doare mintea sa continui textul. Revin cu restul drumului pana la Universitate in postul viitor. Va salut!
marți, 20 aprilie 2010
Alice nu a murit, doar a evoluat
Prima data nu mi-a placut, a doua oara mi-a placut, acum astept cea de-a treia ecranizare a filmului “Alice in tara minunilor”.
Nu, nu e o cronica de film, ci o mica introducere intr-un teren extrem de minat pentru utilizatorii de internet. Vorbim astazi despre publicitate. Poate va intrebati de ce am inceput cu Alice? Pentru ca am citit un blog mai devreme care vorbea de asemenea despre o copie a lui Alice. Era Scufita Rosie si lupul cel nazdravan care nu stiu ce emotii ii dadea din nou Scufitei.
Panourile publicitare. Ca orice rau, este necesar. Pe strada, in parcuri, in locuri publice sau mai putin, in magazine, mai nou si pe internet. Evident ca si acolo, ca doar unde este lume sunt si oferte. Ca un fel de iarmaroc, dar cu resurse inepuizabile. Ma gandeam la ce sa mai zic nou despre asta, ce ideea profunda sa elaborez pentru a ramane in continuare original. Nu cred ca este posibil pentru ca daca m-as referi la frustrarea pe care o am din cauza multitudinii de reclame pe care le vad pe internet, nu ar mai exista noutate. Poate daca as spune ca ma ucid daca mai vad un panou publicitar as fi putin diferit, insa tot nu s-ar schimba nimic.
As spune ca ne asemanam putin cu Alice care bea tot felul de substante doar pentru ca este indemnata: drink me, eat me! Ciudat este ca nu suntem deloc diferiti de ea. Noi nu mancam, noi dam click. Nu e asa? Atunci de ce se mai dau asa multi bani pe reclamele de pe site-uri?
Daca ma enerveaza? Nu cred ca ies din tipar, insa da, ma enerveaza.
Daca as pune reclama pe blogul meu contra cost? Voi ce ati face?
Fiti sinceri!
Nu, nu e o cronica de film, ci o mica introducere intr-un teren extrem de minat pentru utilizatorii de internet. Vorbim astazi despre publicitate. Poate va intrebati de ce am inceput cu Alice? Pentru ca am citit un blog mai devreme care vorbea de asemenea despre o copie a lui Alice. Era Scufita Rosie si lupul cel nazdravan care nu stiu ce emotii ii dadea din nou Scufitei.
Panourile publicitare. Ca orice rau, este necesar. Pe strada, in parcuri, in locuri publice sau mai putin, in magazine, mai nou si pe internet. Evident ca si acolo, ca doar unde este lume sunt si oferte. Ca un fel de iarmaroc, dar cu resurse inepuizabile. Ma gandeam la ce sa mai zic nou despre asta, ce ideea profunda sa elaborez pentru a ramane in continuare original. Nu cred ca este posibil pentru ca daca m-as referi la frustrarea pe care o am din cauza multitudinii de reclame pe care le vad pe internet, nu ar mai exista noutate. Poate daca as spune ca ma ucid daca mai vad un panou publicitar as fi putin diferit, insa tot nu s-ar schimba nimic.
As spune ca ne asemanam putin cu Alice care bea tot felul de substante doar pentru ca este indemnata: drink me, eat me! Ciudat este ca nu suntem deloc diferiti de ea. Noi nu mancam, noi dam click. Nu e asa? Atunci de ce se mai dau asa multi bani pe reclamele de pe site-uri?
Daca ma enerveaza? Nu cred ca ies din tipar, insa da, ma enerveaza.
Daca as pune reclama pe blogul meu contra cost? Voi ce ati face?
Fiti sinceri!
joi, 15 aprilie 2010
Despre Facebook
Membru tarziu pentru ca asa sunt eu mai neincrezator in lucrurile noi. Totusi, membru activ, zic eu. Am inceput sa iubesc acest site de socializare. Cu cat stau mai mult pe el, cu atat imi place mai mult sa stau pe el.
Ce-mi place la Facebook? Promovarea si oportunitatile care ti se ofera, daca umbli putin pe la aplicatii si la grupuri. Nu spun multe pentru ca mai am mult de descoperit, insa prima impresia a fost batuta de noua impresie. Nevoia de tehnologizare duce la o dependenta, de data asta legala. Cat stau pe zi pe Facebook? Dar voi cat stati?
Ce-mi place la Facebook? Promovarea si oportunitatile care ti se ofera, daca umbli putin pe la aplicatii si la grupuri. Nu spun multe pentru ca mai am mult de descoperit, insa prima impresia a fost batuta de noua impresie. Nevoia de tehnologizare duce la o dependenta, de data asta legala. Cat stau pe zi pe Facebook? Dar voi cat stati?
marți, 13 aprilie 2010
99% lucky today
Incepe sa-mi placa Facebook-ul. Cu toate ca e marti, am inceput bine, zic eu. In sfarsit m-am apucat de licenta. Oare de ce? Nu m-am trezit prea bine pentru ca aproape in fiecare dimineata ma trezesc in acordurile unui pikamer, sau cum s-o scrie. Totusi, cu injuraturile intre dinti am intrat pe facebook si am vazut o chestie interesanta la cineva. Astazi era norocos in proportie de 83%. Un procent bun in timp de recesiune. Asa ca am aplicat si la mine sa vad cat de norocos sunt astazi. Guess what? 99%:)). Sa mai zic ca e si 13 aprilie?
Asa ca nu am mai zabovit si m-am apucat de licenta. Ma gandesc ca e un procent bun pentru o zi de marti, un procent satisfacator pentru a scrie un capitol macar. Sa zic ca sunt la al doilea? Nup, as minti; totusi printre versurile lui Eminem mai dau un search dupa etica jurnalistica, mai pun doua idei indoite cu trei pagini de copy paste si ma gandesc la ziua cand o sa iau 10 pe lucrare. Pana la urma, macar o scriu, nu o cumpar. Vorbeam ieri cu niste prieteni care au si ei licenta. Diferenta intre noi e ca ei sunt la alta Universitate si ca ei au deja licenta. Cumparata, dar o au. Si iar ma ia jalea. Nu ca eu trebuie sa o scriu, dar pentru ca asa merg treburile astazi: marchezi banul si totul ti se deschide. Pfff, ce cruda e lumea la Cuza:)).
Asa ca dragi cititori, sa fiti mandri de prietenii/cunostintele care nu dau bani pe licenta, care nu dau spaga si nu merg pe principiul: lasa ba ca merge asa!
Va salut!
Asa ca nu am mai zabovit si m-am apucat de licenta. Ma gandesc ca e un procent bun pentru o zi de marti, un procent satisfacator pentru a scrie un capitol macar. Sa zic ca sunt la al doilea? Nup, as minti; totusi printre versurile lui Eminem mai dau un search dupa etica jurnalistica, mai pun doua idei indoite cu trei pagini de copy paste si ma gandesc la ziua cand o sa iau 10 pe lucrare. Pana la urma, macar o scriu, nu o cumpar. Vorbeam ieri cu niste prieteni care au si ei licenta. Diferenta intre noi e ca ei sunt la alta Universitate si ca ei au deja licenta. Cumparata, dar o au. Si iar ma ia jalea. Nu ca eu trebuie sa o scriu, dar pentru ca asa merg treburile astazi: marchezi banul si totul ti se deschide. Pfff, ce cruda e lumea la Cuza:)).
Asa ca dragi cititori, sa fiti mandri de prietenii/cunostintele care nu dau bani pe licenta, care nu dau spaga si nu merg pe principiul: lasa ba ca merge asa!
Va salut!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)